Pesimismul meu de astăzi este mai mult decât evident şi mai ales, corespunde unei stări de spirit subiective: sunt supărată pe El. Nici prin cap nu ţi-ar trece, citind aceste rânduri, cine este domnul C, fiindcă am avut grijă să nu-l menţionez în destăinuirile mele, în conversaţii şi chiar în gesturile care le însoţeau. La rândul lui, el mă trece cu vederea în orice imprejurare mai puţin prielnică şi nu răspunde numelui meu, atunci când îşi face apariţia pe buzele altora. Foarte bine lucrat, mă gândesc, dat fiind că detaliile de acest tip nu-şi au locul în viaţa mea, de adolescentă, şi a lui…a lui fiind prea plină, prea aranjată dinainte să fie vizibil altfel. Ne intersectăm, fireşte, numai atunci când simţim nevoia ori mai bine zis impulsul de a ne mai anima şi umple zilele cu convorbiri pe fugă sau scrisori lungi – ei bine, cam prea lungi… dar nu-i nimic.

În fine, azi m-a supărat, fiindcă deşi am primit cele mai binevoitoare urări de bine din partea lui, am surâs lividă, ca un câine bătut şi am dat mecanic din cap, în loc de ” mulţumesc, dragă domnule ” cum ar fi trebuit. Mi l-am schiţat în minte rău şi meschin, ca să nu zic ” ocupat”, fiindcă asta mi-ar zgândări liniştea şi mai rău, şi în loc să mă împac cu ceva atât de firesc între noi, am fugit certându-l cu severitate în gând, certându-mă şi pe mine pentru că am fost proastă şi am plecat smulgând de la ”noi”  tot ce-am dat, în ideea că dacă a fost dat poate fi luat şi înapoi.

Depărtarea calculată dintre noi – pentru că de fiecare dată cineva are grijă să stabilească numărul de zile pe care trebuie să-l depăşim până a ne vorbi din nou – mi-l preface în decursul acestor zile într-o noţiune abstractă, şi interesul pentru el devine numai un obiect al relaţiei subţiate în memorie, golite de substanţă.

El mă ştie de copilă şi ştie şi că am să fug acasă, şi am să bat din picior, şi nu-i voi mai citi nici cartea şi nu-l voi mai căuta o săptămână, şi o să-mi scrie apoi să-mi spună ce mai face, fără să mă întrebe şi pe mine ceva… Mă vor necăji absurdităţile spuse, în loc să se vorbească despre lucruri adevărate, palpabile, şi îmi voi închipui că este doar o scenă de comedie între doi nebuni, pe care ne-o jucăm singuri.

Mi-a spus odată că ar vrea să moară cu arma în mână, şi i-am preţuit cuvintele, deşi mă preocupau mai mult nasturii de la cămaşa pe care o purta, şi mă întrebam mereu dacă nu-s încheiaţi prost, fiindcă din când în când, exact când îmi spunea ceva mai frumos nasturii erau mai strâmbi. Îmi venea greu să recunosc că deşi îmi plăceau mult poveştile lui şi experienţa de viaţă pe care mi-o oferea cu îngăduinţă şi poate speranţă fără să se gândească că aş putea să folosesc asta împotriva lui, mi-ar fi plăcut să-mi strângă mâna peste masă şi să-mi spună simplu că ştie ce se întâmplă cu mine.

Nu ştiu exact momentul în care m-am decis să-mi depun canditatura la afecţiunea ta ori dacă îniţierea mea în toate cele care te reprezintă va dura mai mult decât m-aş fi aşteptat şi mi se va părea mai obositoare. Mă agăţ de tine pentru că te apropii mai mult ca oricare altul de imaginea mea, reflectată în sexul opus. Tu taci şi eu îmi pun o mie de întrebari chinuitoare însă la care renunţ subit atunci când mă cuprinde o stare de beatitudine involuntară şi îmi doresc să nu mai treabuiască să ne întrerupă momentul de linişte nimic…nici măcar pornirile tale de a-mi da drumul la mână. Se întâmplă să nu pot face acord cu tine ca mai apoi, în următoarea clipă să mă topesc pe buzele tale, să-mi doresc să nu mai existe nimic, dar absolut nimic decât dinamismul din sângele meu şi placerea de a împărţi cu tine un extaz viitor a cărui tensiune mocneşte între noi. Fiecare prăpastie are reversul ei şi îmi doresc ca în loc de a te pierde în ea, să te pot trage după mine.

Cumpăneşte-mi, pe nesimţite, nesiguranţa pasului şi opreşte-mă din drum pentru a-mi săruta buzele înfrigurate, dacă de asta am nevoie.Fă-mă să te recunosc, condu-mă spre puncte sigure. Dizolvă-mă, nerv cu nerv, până când zâmbetul meu nu va mai exprima altceva decât pace.

Mă plimbai pe toate străzile lăturalnice, numai seara, când nu ne putea bănui nimeni. Vorbeai mult, erai nervoasă, cinică si absurdă, gesticulai excesiv şi mă strângeai de încheieturi până când unghiile tale trasau tăieturi sângerii pe piele.

Erai frumoasă dar lipsită de esenţă , te priveam minute în şir şi te strâmbai la mine, întrebându-te ce cred despre tine. Te iubeam nebuneşte dar în niciunul din acele momente nu m-am gândit la nimic. Eram ca nişte animăluţe confuze. Ne înfigeam una în părul celeilalte şi trăgeam fără să simţim ceva concret, ţipam şi ne muşcam la întâmplare, lăsând urme pe mâini, umeri, obraji şi gât. Fredonam mereu câte o melodie lălăită şi ne ţineam de mână pe stradă, vorbeam tare şi câteodată mai râdeam şi fals, de dragul aparentei stări de bine. Îmi erai dragă, nesuferită şi proastă.  Nu ştiu de ce vorbesc la trecut. Încă îmi eşti, micuţo.

M-a privit şi mi-a adresat un zâmbet vag. Nu ştiu cum sau de ce dar în acel moment echilibrul meu a fost zguduit din temelii. Trece pe lângă mine, legănându-se de pe un picior pe altul iar zâmbetul meu cumva ostentativ îl înfruntă pe al lui cu ultimile puteri. Ochii mi se umezesc, calc greşit, mă împiedic şi fac un efort de voinţă ca să nu strig după el. N-aş putea… Ea apare întotdeauna de nicăieri şi îi sare în braţe.

Întotdeauna i-am primit pe cei pe care i-am vrut dar altfel este cu el. Nu ştiu ce fel de  joc este între ei, ce aş strica luptând în continuare. Încet, interesul meu scade. Nu îmi place incertitudinea, nici tăcerea. Iar prima scenă cu ei doi nu mi-a provocat gelozie în aceaşi măsură cu dezgustul. Nu m-a răscolit cum m-a întărit.

Închină-mă de tine

Ai sufletul pustiu,

al meu e plin de friguri

şi mă străbat toţi dracii, dragul meu.

Privirea ta-mi loveşte crunt arcada,

am febră,

cad în gol

şi mă trezesc la fel:bolnavă de tine

 

Mă-nvingi întruna,

rupi din mine vlagă

Apari să-mi dai motive

şi nici nu-mi vezi în ochi delir,

pe buze somn letargic.

Fac un apel disperat buzelor tale

să-mi apese pe tâmple

şi să-mi închidă ochii.

Frământ în mâini atâtea rugăminţi:

Iubeşte-mă puţin

mai mult

Înfrânge-mă dar ia-mă

Ascultă-mi plânsul

Consumă-mă încet

Închină-ma de tine

Spune-mi

Fi ce eşti,oricum,

te vreau.

Ţi-aş împleti în păr viaţa mea

ca pe un jurământ

Aş sfâşia din tine exil şi patimi

dar uşor…să nu simţi

să nu te doară.

Gura ta mi-ar hrăni durerea

iar tu, tacticos, ţi-ai scutura praful

de pe gene.

 Era firavă şi o ţineam pe genunchii mei fără să- mi pese că aş putea să îi fac rău, aş fi putut să o calc în picioare şi cred , chiar şi acum, că s- ar fi adunat intactă de pe jos şi ar fi râs .

în somn

Sărutul meu a fost ca un semn de întrebare la care îmi doream să răspundă cu un categoric semn al exclamării . Întrebarea nu este cum pot să îl iubesc , ci cum să încetez  .